Cea mai simplă definiţie a artelor comunitare ar fi următoarea întrebare: Cum poţi juca o horă singur?
Există forme de artă a căror sens e dat de participarea unei comunităţi. Ele nu pot fi practicate individual, pentru că şi-ar pierde sensul. Acestea sunt – fără excepţie – forme de artă a căror esenţă este colaborarea şi conectarea la starea unui grup într-un anumit moment. Ele fac parte dintre cele mai vechi expresii artistice ale omenirii.
Printre formele de artă comunitară pe care le practicăm activ se numără: horele,
percuţia şi dansurile africane, capoeira, samba, jamsession-urile şi altele.
Toate împărtăşesc o viziune foarte largă şi primitoare asupra traiului uman, şi dezvoltă o multitudine de faţete ale existenţei: coordonarea ca ritm individual şi ca grup, muzica vocală şi instrumentală, un simţ al istoriei şi al umorului fin, improvizaţia spontană şi individuală şi nu în ultimul rând senzaţia de apartenenţă şi de susţinere autentică a individului din partea comunităţii din care face parte.
Odată cu evoluţia tehnologică a scăzut gradul de necesitate de colaborare directă între oameni şi nevoia de autoorganizare. În acest proces, în care indivizii interacţionează mai des prin intermediul tehnologiei decât direct, ni s-au atrofiat simţurile fine cultivate de-a lungul miilor de ani. Tot aşa, muzica şi dansurile au devenit din ce în ce mai codificate, reproductibile. Ele sunt menite să producă mai degrabă rezultate financiare decât o bunăstare sufletească trainică a comunităţii care încearcă să participe.
Negându-li-se potenţialul de a îndruma comunităţi spre o stare elevată de trăire, artiştii au devenit adesea solitari şi separaţi de societate, iar „producţia” artistică a devenit tot mai asemănătoare cu producţia tehnologică, pierzându-şi treptat spontaneitatea.
Exact această evoluţie ne conduce treptat spre o reapreciere radicală, modernă şi conştientă a artelor comunitare.
Ideile artelor comunitare sunt strâns legate de noţiunea de a sărbători, de a petrece, atât de strâns încât le-am putea spune arte ale petrecerii.
Sărbătoarea echilibrează individul în perspectiva grupului: mergi la sărbătoare ca să te reîntâlneşti cu grupul cu care rezonezi. Bucuria este un efect secundar al conexiunii. Senzaţia de apartenenţă s-a dovedit a fi cel mai puternic remediu împotriva abuzurilor de aproape orice fel, pentru că nimic nu ne poate aduce o fericire şi o satisfacţie mai mare decât să fim văzuţi, acceptaţi şi iubiţi drept ceea ce suntem cu adevărat.